Urmărește A1 pe DiscoverÎn 2002, într-un apartament luxos din Lisabona, undeva, pe la etajul al VI-lea, o doamnă ”bine”, cam pe la 50 de ani, vicepreședintele clubului Sporting Lisabona, mi-a arătat o casetă veche, din lemn. În ea dormeau câteva petale de trandafiri. Păreau rupte cu câteva clipe înainte. ”Le am de la bunica mea. A fost la Fatima, în 13 octombrie 1917”
Introducerea e scurtă, ca să nu vă plictisesc. În decembrie 2001, Marius Niculae, atacantul celor de la Sporting Lisabona, suferă o accidentare urâtă, în timpul unui meci de campionat. Opt luni pe tușă. La începutul anului viitor, naționala de fotbal a României, antrenată de Anghel Iordănescu, participă la turneul ”Vale do Tejo”, din Portugalia. ”Gazeta Sporturilor” decide să-l trimită pe subsemnatul pentru a ”acoperi” ambele evenimente: recuperarea celui poreclit ”Săgeată” și jocurile selecționatei.
Început de 2002. Jurnaliștii români parchează la un hotel din Fatima, unul dintre locurile cele mai pline de credință din toată lumea. Sanctuarul de la Cova do Iria e majestuos, mirosul de tămâie domină aerul, clopotele se trag aproape non stop. Oameni cu diferite boli, vin aici spre purificare. Din ceară, pe margini, sunt ticluite organele ce ne alcătuiesc corpul. Suferi de dureri articulare, iei un picior din ceară, îl pui pe un fel de grătar arzând și te rogi pentru vindecare. Ai probele cu ochii, la fel! Este locul în care Fecioara Maria li s-a arătat, în 1917, celor trei copilași.
85 de ani petrecuți într-o cutie!
Zilele trec. Jurnaliștii se mută la Lisabona. E duminică. Materialul despre Niculae și despre Sporting e scris, dar laptopurile și telefoanele mobile se încăpățânează să le trimită spre țară. După două ore de caznă, portarului de pe ”Jose Alvalade”, stadionul ”leilor”, i se face milă. Într-o engleză aproximativă ne spune că vrea să ne ajute. De aceea, l-a chemat pe vicepreședintele clubului, care stă foarte aproape de arenă, să ne scoată din durere. ”Vicele” este, de fapt, o doamnă! Bine, cam la 50 de ani, tipul acela care spune lucrurilor direct pe nume. ”Domnilor, faceți reclamă clubului meu, e normal să vă ajut!” Te trezești repede: e Portugalia, nu România!
Ajungi acasă. Undeva pe la etajul VI, ceva mirific, un fel de duplex. ”Antonio, fiul meu, e cel care o să vă trimită materialele în România”. Cel mic are undeva pe la vreo 10 ani. ”Lucrează”, în 2002, la două laptopuri, precum un Jean Michel Jarre în miniatură. Cât timp împinge textele și pozele către Casa Presei, ”vicele” ne iscodește nițeluș. Aude că am trecut pe la Fatima, dispare puțin, reapare în câteva secunde. Aduce cu dumneaei o casetă. Ceva vechi, din lemn, dar calitate. O deschide. Înăuntru odihnesc câteva petale de trandafir. Pun mâna. Sunt ”proaspete”, miros a dulceața copilăriei. Sesizează mirarea. ”Sunt ale bunicii mele. Le-a primit la Fatima, pe 13 octombrie 1917. A fost acolo, la ultima apariție a Fecioarei Maria!” ”De la cine?”, vine întrebarea. ”Cum de la cine? De sus, din cer!” Așa-i legenda: după o ploaie, Soarele a ieșit, făcându-și loc cu coatele, printre nouri, s-a rotit de trei ori, tot de trei ori s-a oprit, apoi au început să cadă aceste petale! Logic, nu crezi, dar femeia este serioasă! Te mai lasă să mai pui mâna o singură dată, apoi închide cutiuța. Antonio și-a făcut treaba, ți-a trimis materialele. Tu, păduche flaușat, nu poți decât mulțumi. Doamna te duce îndărăt, la stadion, te întreabă dacă mai ai trebuință de ceva, te lasă năuc și pleacă.
Sunt 15 ani de atunci. Pe degete încă mai simt roua lăsată de trandafiri...
A purtat inelul de logodnă cu ea timp de un an fără să ştie. Propunera a fost cu adevărat nebună!... O călătorie între Beijing şi New York ar putea dura două ore. Un nou tip de transport ar face posibil acest lucru....
