Simbol al libertății neamului românesc după sângeroasele evenimente din 89, Piața Universității este locul în care s-au petrecut cele mai importante momente din existența nației în ultimii 150 de ani. Războaie, revolte, evenimente solemne sau banale concerte de sărbători, toate s-au petrecut aici. La kilometrul zero al Bucureștilor, la „marea intersecție”, așa cum o alintau bunicii noștri.
Deasupra pieței tronează balconul, marele balcon al Universității. El, care a văzut atâtea de-a lungul existenței sale a rămas „nemuritor și rece” privind în tăcere cum oamenii și România se schimbă. A fost acolo încă din 1864, din momentul în care domnul Cuza a fondat perla învățământului superior românesc și a rămas în același loc până astăzi, când Capitala este, din nou, scena unor ample frământări sociale și politice.
Până astăzi balconul de la Universitate nu a vrut să povestească, să ofere amănunte despre momentele mărețe petrecute chiar sub „privirea” lui, să-și amintească ce oameni mari i-au atins balustrada... De aceea, ne-am gândit, că n-ar fi nepotrivit să forțăm împreună limitele imaginației și să vă invităm la o discuție mai puțin obișnuită, în care protagonist să fie chiar Balconul de la Universitate.
- Ce ai văzut, tu, balconule, în ultimii 150 de ani?
- Cu ce să încep? Cu vremurile de demult. Am văzut regi și regine, prinți și prințese, scriitori, președinți, politicieni, oameni simpli... Am văzut războaie și revoluții, scandaluri, bucurii și tristețe, moarte și viață.
- N-ai vrea să vorbim despre fiecare?
- He he he. Ai câțiva ani la dispoziție? Nu cred că se poate și despre unele evenimente nu vreau să-mi aduc aminte.
- Bombardamentul din aprilie '44 ?
- Aș fi vrut să nu mă întrebi asta. Nu eram foarte bătrân. Aveam doar 80 de ani. Românii mei nu întorseseră armele... Era 4 aprilie și trecuseră două ore după prânz când a început prăpădul. Curgea foc din cer, iar totul se năruia în jurul meu. Mulți dintre oameni stăteau ascunși în adăposturi, dar pe unii i-a prins urgia. Au murit sub dărâmături sau atinși de flăcările bombelor. A fost îngrozitor. A durat preț de o oră, dar pagubele au fost mari, foarte mari, iar lumea era disperată.
Piața Universității după bombardamentele de la 4 aprilie 1944
- Să ne întoarcem în timp și să vorbim despre lucruri mai frumoase. Regele Carol și Regina Elisabeta au fost în piață la dezvelirea statuii lui Mihai Viteazul.
- Așa e. Regatul nu era încă independent, iar eu eram copil. Aveam nouă sau zece ani, cred. Cei doi monarhi au venit primeniți, cu cele mai frumoase straie, și au tăiat panglica. Nu se vedea foarte bine din locul în care stăteam eu, dar sprinten cum eram în acele vremuri, am reușit să arunc o privire și să văd ce și cum. Lumea se bucura atunci pentru că ăsta era primul semn de românitate. Mihai făcuse prima Unire a principatelor și statuia lui reprezenta un indiciu că românii de peste tot trebuie să fie din nou împreună, în aceeași patrie.
Dezvelirea statuii lui Mihai Viteazul (sursă foto: www.art-historia.blogspot.com)
- Să venim mai aproape de zilele noastre. Pe comuniști i-ai văzut?
- Pe cei mai importanți. Gheorghiu Dej, Ana Pauker, Petru Groza, Ceaușescu... Toți au ajuns pe aici de-a lungul timpului și fiecare și-a lăsat amprenta pe balustrada mea...
Gheorghe Gheorghiu Dej, în Piața Universității
- Decembrie 1989. Revoluția română. Piața Universității...
- Durere și speranță. Astea-s cuvintele care-mi vin în minte. Au murit oameni nevinovați, iar pe mine m-au tranformat într-o tribună de la care fiecare își spunea păsul. S-a tras mult, însă aici a început schimbarea. Piața a devenit locul în care se adunau copii, tineri și bătrâni deopotrivă pentru a sărbători căderea regimului și a striga „Libertate”. Au fost momente pe care nu le voi uita niciodată și pe care nimeni nu trebuie să le uite sau să nu le cunoască.
București. 22 decembrie 1989
- Apoi au venit minerii...
- Mai întâi au venit tinerii. Studenți, elevi, școlari. Erau nemulțumiți de regim. Au început să cânte, să strige. Au strigat atât de tare încât li s-au alăturat și oameni de toate vârstele. Simțeau că aici totul e posibil, că aici e o altă României. Din preajma mea s-au auzit pentru prima dată „golanii” și al lor imn cântat de Cristian Pațurcă și tot de aici Marian Munteanu, Emil Constantinescu, Ioan Alexandru, Corneliu Coposu și mulți alții vorbeau mulțimii. La jumătatea lunii iunie a anului 1990 îi piață au sosit minerii. A fost din nou măcel. Oamenii au fost bătuți, scuipați, alergați, umiliți. Au fost zile triste și dureroase.
1990. Marian Munteanu în balconul de la Universitate
- În 2007...
- Știu ce vrei să mă întrebi și îți spun din start că așa a fost. Băsescu a venit aici să se vadă cu oamenii care nu l-au suspendat și da, este adevărat, Cozmin Gușă a fost alergat de cei veniți în piață pentru a-l susține pe președintele de atunci. Abia a scăpat săracul. S-a ascuns în Intercontinental de furia simpatizanților președintelui.
- Balconule, dar de zilele astea fierbinți ce părere ai? Românii au mai venit o dată în piață...
- Așa e... Aici simt că sunt liberi să spună și să facă ceea ce vor. E locul libertății unei întregi națiuni. De-aici se schimbă România!
