Live acum
Prime Time 20:00Chefi la cutite

Secretele geniului Mihai Eminescu, 7 lucruri mai puțin știute: ce iubea și ce detesta

Pe 15 iunie se împlinesc 130 de ani de la moartea lui Mihai Eminescu, cunoscut și ca Luceafărul poeziei românești. Iată câteva lucruri pe care nu le știai despre viața sa în articolul de pe a1.ro.

Pe 15 iunie se împlinesc 130 de ani de la moartea lui Mihai Eminescu, cunoscut și ca Luceafărul poeziei românești. Iată câteva lucruri pe care nu le știai despre viața sa în articolul de pe a1.ro.

Cu toții știm că Mihai Eminescu a devenit motivul pentru care mulți dintre noi ne mândrim că suntem români. Marele poet cunoscut și peste hotare ne face cinste chiar și în prezent, la 130 de ani de la moartea sa. Chiar dacă i-am citit poeziile și chiar dacă încă ne amintim fragmente din “Luceafărul”, sunt încă multe lucruri neștiute despre acest mare om.

Lucruri mai puțin știute despre Mihai Eminescu

Mihai Eminescu era știut de apropiați ca fiind un cântăreţ cu o voce de aur, fumător înrăit, cuceritor, mare amator de cafea şi petrecăreţ fără margine, dar şi un patriot pentru care „Trăiască naţia!” era singurul salut.
Puţini sunt aceia care ştiu că geniul creativ al Luceafărului suferea de o tulburare afectivă cumplită: sindrom bipolar.

Pasiunea pentru teatru

În adolescență, marele poet a fost pasionat de teatru. Era elev la la Cernăuţi şi locuia în gazdă la profesorul Aron Pumnul în anul 1865, când a început să asiste la spectacolele teatrale susţinute de trupa Tardini-Vlădicescu.

Fiind atât de îndrăgostit de lumea teatrului, în anul 1867, a intrat ca sufleor şi copist în trupa de teatru a lui Iorgu Caragiale, participând la turneele acesteia în oraşele Brăila, Galaţi, Giurgiu, Ploieşti.

Un an mai târziu, se angajează ca sufleor şi copist în trupa de teatru a lui Mihail Pascaly, pe care o însoţeşte într-un turneu prin Transilvania şi Banat, apoi e angajat la Teatrul Naţional din Bucureşti. Tot în 1868, la îndemnul lui Mihail Pascaly, traduce tratatul "Die Kunst der dramatischen Darstellung" de H.Th. Rotscher.

Poetul Ştefan Cacoveanu scria despre Eminescu: "Odaia lui Eminescu, numai cu o fereastră mică, era în lăţime cam de cinci paşi... intrând pe uşă, de-a stânga în colţul odăii, era un cuptoraş; din cărămizi. De două palme de la cuptoraş de-a lungul peretelui din stânga, o canapea mică, care care servea de pat. (...) Înaintea canapelei era o masă mică de brad, iar lângă masă, de cealaltă parte, un scaun de brad, nevopsit ca şi masa. Cărţile le ţinea întinse pe jos de la fereastră până lângă masă pe podea... Pe masă, tot felul de hârtioare scrise şi nescrise. O maşină mică de tinichea de făcut cafea, zahăr tos, caiete în mare dezordine".

În 1870, Mihai Eminescu începe să publice articole despre teatru, trimiţând revistei "Familia" articolul "Repertoriul nostru teatral". În perioada în care studia la Viena a scris dramele "Mira" şi "Decebal", apărute postum. În 1878 apar în "Timpul" câteva cronici teatrale, iar în aprilie 1882 termină de scris drama "Alexandru Lăpuşneanu".

Fostul profesor de limba română al lui Eminescu, Ioan Sbierea, relata la 3 iulie 1889: 'M. Eminescu, spirit deştept şi inimă impresionabilă, n-a rămas scutit de efectele reprezentaţiunilor; teatrul l-a abătut de la studiile gimnaziale, vroia şi el să fie actor, şi actor dramatic! Şi aşa a părăsit gimnaziul'.

Poetul citea piesele lui William Shakespeare în limba germană, considerându-l pe dramaturgul britanic drept un mare geniu al omenirii.

Pasiunea pentru muzică

Istoricul botoşănean, Gheorghe Median mai spune că ceea ce impresiona, însă, cu adevărat la poet era vocea sa. „Eminescu avea o voce blândă, calină şi un zâmbet liniştitor, molipsitor. Asta o spun toţi cei care l-au cunoscut. În ciuda tonului de revoltă din poezia sa, era un om foarte blând, care degaja multă căldură în jurul lui. Avea o voce de aur. Cânta foarte frumos. Se ştie puţin despre acest talent al lui Eminescu. Ar fi putut fi oricând un bun solist vocal. De multe ori îi acompania pe lăutari la câte un chef, dar şi rudele îl rugau să le cânte”, spune Median.

Despre vocea lui Eminescu a rămas o întâmplare povestită chiar de lăutari. Celebrul bard botoşănean din secolul al XIX-lea, Toma Micheru (n.r. – Toma Micheri, aşa cum se prezenta public lăutarul) spune că a fost dat gata de vocea poetului, la o petrecere. Lăutarul, împreună cu Eminescu, care avea atunci 25 de ani şi venise la Botoşani pentru o vară, au petrecut o noapte într-o cameră a fostului hotel Moldavia din oraş. Alături de ei au mai fost şi sora lui Micheri, frumoasa Nataliţa, dar şi bogatul armean Adronic Ţăranu.

Eminescu ar fi cântat întreaga noapte cu lăutarii, fără să răguşească, Toma Micheri exprimându-şi regretul că este poet şi nu cântăreţ. Mavrodin, vărul său, îşi aducea aminte că Eminescu cânta uşor şi pe stradă. „Era extrem de vesel şi îi plăcea la nebunie muzica. Fredona când venea din plimbările sale în parc. Avea o voce cristalină, spune Mavrodin (n.r. - mărturie preluată din acelaşi articol publicat în ziarul „Ştirea”, în 1929), de întorcea toată lumea capul”, susţine scriitoarea Lucia Olaru Nenati, din Botoşani, expertă în opera şi viaţa lui Eminescu.

Fumător înrăit

Totodată, Eminescu, din ceea ce spun contemporanii săi, avea doar un singur viciu major, fumatul. „S-a dus vestea că era băutor. Paradoxal pentru cei care şi-au format imaginea asta cu petrecerile lui Eminescu, poetul nu era un băutor înrăit. Bea puţin. Dar îi plăcea, în schimb, să piardă nopţile şi să fumeze. Fuma enorm. De fapt, atunci când vorbea, fuma ţigară după ţigară şi bea cafele”, precizează istoricul botoşănean, Gheorghe Median.

Din ceea ce spun contemporanii săi, el avea doar un singur viciu major, fumatul. „S-a dus vestea că era băutor. Paradoxal pentru cei care şi-au format imaginea asta cu petrecerile lui Eminescu, poetul nu era un băutor înrăit. Bea puţin. Dar îi plăcea, în schimb, să piardă nopţile şi să fumeze. Fuma enorm. De fapt, atunci când vorbea, fuma ţigară după ţigară şi bea cafele”, precizează Median.

Ura matematica

Mihai Eminescu nu a suportat niciodată matematica, fiind o materie cu care nu se împăca deloc. “N-ajunsesem nici la vârsta de douăzeci de ani să ştiu tabla pitagoreică, tocmai pentru că nu se pusese în joc judecata, ci memoria! Şi, deşi aveam o memorie fenomenală, numere nu puteam învăţa deloc pe de rost, întrucât îmi intrase în cap ideea că matematicile sunt ştiintele cele mai grele de pe faţa pamantului”, se enţionează în “Viaţa lui Mihai Eminescu”, de George Calinescu.

Își dorea să se călugărescă

Pe 23 iunie Eminescu a cerut lui Maiorescu să intre la o mănăstire din Bucureşti şi să fie acceptat în rândurile călugărilor. ” Pe 23 iunie 1883, când poetul era „stricat cu toată lumea”, ştiind că nu mai e cale de salvare pentru el şi când Maiorescu proiecta o viitoare „internare” la sanatoriu, Eminescu a dat semnalul călugăririi. Dar ce notează Maiorescu? „Foarte excitat, sentiment al personalităţii exagerat, vrea să se călugărească, dar să rămână în Bucureşti”, scria eminescologul Theodor Codreanu în lucrarea sa ”Eminescu şi mistica nebuniei”. La ce mănăstire şi-ar fi dorit Eminescu să se călugărească, nu ştie însă nimeni.

Lacul cu nuferi al lui Eminescu

Oameni de cultură din Botoşani, care au studiat în detaliu opera lui Eminescu, au argumente solide pentru o altă teorie din categoria „mituri spulberate despre poetul nepereche“. Ei susţin că nu lacul cu nuferi din pădurea de la Ipoteşti a fost, de fapt, sursa de inspiraţie a poetului pentru cele mai celebre creaţii ale sale. Adevăratul lac unde Eminescu îşi căuta liniştea ar fi situat la opt kilometri de oraşul Botoşani şi foarte aproape de casa căminarului Eminovici, tatăl lui Eminescu, de la Ipoteşti. Balta din apropiere de Cucorăni, cum este întâlnită ca denumire în memorialistică, este de fapt astăzi iazul Loeşti, un luciu de apă aflat în proprietate privată, frecventat de pescari.

O scrisoare a lui Matei Eminovici, fratele lui Eminescu, adresată, în 1909, prietenului său, Corneliu Botez ne demonstrează despre ce lac a fost inspirația lui Eminescu. În document este descrisă cu nostalgie o vânătoare de raţe organizată de Matei cu fratele său mai mare, Mihai, pe iazul Loeşti. „Când venea Mihai vara, în vacanţă de la Wienna, mergeam amândoi la vânătoare de raţe la un iaz de pe moşia Cucoreni, el cu puşca pe care o luase tata la moartea lui Iuraşcu şi eu cu una mai mică, pe care o avea tata de la Balş“, se arată în cuprinsul scrisorii trimise de Matei Eminovici prietenului său.

Sindromul bipolar

După vârsta de 25 de ani, poetul a început să se confrunte cu sindromul bipolar. Focul creaţiei, viaţa de multe ori precară pe care o ducea, tulburările sufleteşti au făcut ca poetul să capete o tulburare psihică gravă: sindrom maniaco-depresiv.

„Din păcate, din simptomele pe care am reuşit să le văd în nişte documente medicale, Eminescu suferea de tulburare afectivă bipolară. Ea se manifesta în reprize. Bineînţeles, geniul lui Eminescu nu a provocat această afecţiune şi nici boala nu a condiţionat geniul său. Erau total independente. Probabil a ajuns în această situaţie din cauza condiţiilor de trai dintr-o anumită perioadă, a zbuciumului interior. În orice caz, creaţia îl transforma”, a explicat, pentru „Adevărul” doctorul Nicolae Vlad, fost director al Spitalului de Psihiatrie Botoşani.

Medicul a mai afirmat: „Propriu-zis, creaţia lui poetică se desfăşura în episoadele lui depresive. Era trist, era adâncit în tristeţe. Atunci reuşea să se descarce cel mai bine în literatură. Sufletul lui era deosebit de încărcat de tristeţe în acele episoade. Este ca şi cum ar fi ajuns pe marginea prăpastiei. În acele perioade se pare că se şi însingura, nu comunica. În contrast, în momentele de manie, Eminescu se comporta exuberant. Se îmbrăca multicolor, dorea să şocheze, îşi atârna medalii de haine. Se spune că, în episoadele de manie, fugeau şi prostituatele de Eminescu, atât era de exuberant, vorbea extrem de vulgar”

Citește și :

Mihai Eminescu, poezii de dragoste. Cele mai frumoase versuri de dragoste

Mihai Eminescu, poezii scurte. Ultima poezie, scrisă cu o oră înainte de moarte

Mihai Eminescu necenzurat. Poezii cu versuri obscene, scrise de geniul literaturii românești

Sursă foto: ziarulmetropolis.ro