Emil Constantinescu:
Or, un astfel de eveniment care se bucura de vizibilitate, in momentul in care devine un conflict deschis, pune dintr-o data in lumina, ceea ce, din pacate multi in Romania stiam: degradarea politicii externe a Romaniei. In mod particular, acesta este un aspect sensibil, pentru ca de-a lungul intregii istorii a Romaniei, politica externa a fost cea care a asingurat, in toate cazurile, incepand din Evul Mediu, urmata de Unirea Principatelor, Independenta Romaniei, crearea Romaniei Mari, inclusiv unele mici episoade din perioada Ceausescu si apoi in perioada tranzitiei comuniste, politica externa a fost cea care a asigurat fie supravietuirea natiunii nomane, fie indeplinirea unor mari proiecte politice.
Intotdeauna politica externa a fost deasupra politicii interne. In orice caz, deasupra nivelului real al economiei, structurii sociale a Romaniei. Pare o abordare poate prea complicata, poate o privirea prea filosofica, insa trebuie sa invatam de aici ca politica externa apara profund interesele natiunii si, in al doilea rand, ea nu poate sa fie conjuncturala. Succesele politicii externe romanesti au aparut atat timp cat ele au corespuns unei viziuni si unei cunoasteri a politicii globale a Europei si a ceea ce se intampla in lume.
Si atunci, in cazul Libiei, unde a fost greseala?
In mod particular, evenimentele din Libia ar fi trebuit sa pozitioneze Romania intr-un pion important din punct de vedere al cunoasterii fenomenelor. De ce? Pentru ca nu intelegem nimic din ceea ce se desfasoara in Libia daca nu intelegem tot contextul miscarilor populare din zona Orientului Mijlociu, Nordul Africii, sau Magreb orientul mijlociu, din care Libia este un singur aspect. De ce Romania? Pentru ca aceste miscari ar trebui sa trimita cel putin intelectualii democrati la o paralela extrem de importanta cu ceea ce s-a petrecut in momentrul prabusirii regimurilor dictatoriale in Europa Centrala si de Sud Est.
Intelegand asemanarile si apoi sa examineze deosebirile. De ce Romania? Pentru ca asemanarile pleaca din rolul pe care la un moment dat dorinta de libertate a popoarelor il poate juca. Si nuantele apar pentru ca Romania , ca si Libia acum, a fost tara in care despartirea de un regim dictatorial se face violent, prin masacrarea protestatarilor si a revolutionarlor de catre un dictator paranoic. Daca ce s-a intamplat in Tunisia, sau mai apoi in Egipt, in linii mari, poate mai degraba sa semene cu ceea ce s-a intamplat in Polonia sau in Cehoslovacia si Ungaria sau cel mult chiar in Bulgaria, unde armata l-a parasit pe dictator, nu s-a intamplat in Romania.
Deci, Romania este exact cazul Libiei. Si acest capital ar fi trebuit sa pozitioneze Romania ca un cunoscator al evenimentelor. Din pacate, si spun aceasta intr-o paranteza care mi se pare utila, ca observator al dezbaterilor care au loc din momentul in care au inceput primele miscari in Tunisia si pana acum, constat cu o oarecare durere, privind participantii la dezbatere ca, dupa 20 de ani, opiniile nu s-au schimbat. Practic, cu nuante diferite de exprimare sunt persoane care vibreaza cand mase de oameni hotarasc ca pot sa lupte si sa moara pentru idealuri si altii care nu au simtit sI nu simt nici acum aceasta vibratie si trateaza fenomenele sub aspectele lor politice, militare sau, ceea ce este si ridicol, prin recurs la vechile teorii ale conspiratiei.
Pentru ca daca exista ceva comun si in ceea ce priveste lumea Occidentala este ca nici in 1989, nici inainte de miscarile din Tunisia si apoi chiar de cele din Egipt, liderii occidentali nu au inteles forta actiunii populare si reactia lor acum in Libia este similara si oarecum vinovata. Pentru ca nici Franta nu a actionat potrivit cu aspiratiile popoarelor si nu au inteles in cazul Tunisei, nici SUA in primele momente din Egipt si elementul asupra caruia se concentrau era stabilitatea. Multora dintre liderii militari le-a fost greu mental si din punct de vedere psihologic sa renunte la stabilitatea creata pe echilibrul fortelor si pe increderea cu dictatorii si intelegerea dintre armate si servicii.
Or aici, Romania, m-as fi asteptat eu, ca o tara in care au existat victime in urma unor represiuni sangeroase sa aiba o pozitie deosebita si clara care sa valorifice eroismul celor care s-au sacrificat atunci si sigur, sa invete din crimele pe care armata dictatorului Ceausescu si organele de represiune ale dictatorului Ceausescu le-au pus atunci. S-a dovedit cu aceasta ocazie, ca persoana care trebuie sa fie seful statului, care in mod normal intr-o tara de tipul Uniunii Europene trebuie sa fie reperul moral al societatii, nu a inteles acest lucru.
Si ce ar fi trebuit sa faca seful statului in aceste conditii?
Aceasta ar fi trebuit sa solidarizeze si sa puna pozitia Romaniei ca o aparatoare a drepturilor popoarelor si mai ales din partea unui presedinte caruia i s-a creat, printr-o manipularea a unei parti a elitei intelectuale, portretul unei persoane care a condamnat comunismul. Despre aceasta este vorba, despre comandarea unei dictaturi si a unor mijloace de represiune. Romania trebuia de la inceput, prin declaratii, prin vorbe sa expuna aceasta pozitie, pentru ca Romania nu avea nici obligatiile de pastrare a unor echilibre, pe care Franta le avea ca putere coloniala, forta militara angajata pe flancul sudic al Aliantei si o tara cu interese economice majore in Magreb si Orientul Apropiat. Ca sa nu mai vorbim de SUA care au construit o retea de stabilitate si care avea inclusiv, pentru garantarea echilibrului si inclusiv existenta statului Israel in zona, cu acesti dictatori. Or, daca putem sa justificam reticienta primelor momente in cazul Frantei si in cazul SUA, nu avem nici un argument ca sa explicam cel mult tacerea Romaniei in aceasta zona.
Si as vrea sa adaug aici si un element care nu a fost evocat de nimeni. Absolut de nimeni. Si anume, faptul ca persoanele care au studiat in Romania, sigur pentru mine sunt chiar apropiati, pentru ca sunt fostii mei studenti, fostii mei doctoranzi sau sutele de persoane din aceasta zona carora le-am semnat in calitate de rector diplomele de licenta sau de masterat sau doctorat. Ca o persoane care am pastrat permanent aceste contacte si la fiecare deplasare in zona, cum a fost cea din Maroc sau cea din toamna de la Cairo, iau legatura cu acesti fosti sudenti care acum joaca un rol important pe partea democratica, ca sa nu mai spun ca din cele trei personalitati care conduc Consiliul revolutionar din Libia, cel care joaca are rolul de ministrul desemnat de externe este proaspat absolvent al Academiei Economice in 2003.
Dar, in general, in contactele pe care le-am luat, aceste persoane care au un alt tip de orizont, care chiar daca au fost aici in timpul dictaturii, au cunoscut aspectele unei dictaturi pe care nu doresc s-o mai suport. Deci Romania avea acest potential. Nu ma refer acum si sigur nu pot sa imping mai departe aceasta discutie la rolul pe care il are informatia in aceasta zona.
Citeste tot articolul pe jurnalul.ro!
Foto: Intactimages
