Urmărește A1 pe DiscoverNidia și îndrăgitul Horia Moculescu au avut o relație extrem de apropiată, locuind împreună până la moartea artistului pe 12 noiembrie 2025. Tânăra a fost sprijinită constant de tatăl ei, alături de care apărea frecvent la TV sau la evenimente publice.
La nouă luni de la moartea tatălui său, Nidia Moculescu a strălucit pe scena unui festival muzical de la Amara, interpretând, într-o manieră proprie, șlagărul „Salcia”, potrivit Revista Viva.
Nidia Moculescu, prima apariție publică după moartea tatălui ei: „Tremuram”
Nidia Moculescu a urcat pentru prima dată pe scenă după moartea tatălui ei, regretatul compozitor Horia Moculescu, la ediția 2026 a Festivalului-Concurs Național de Muzică Ușoară „Trofeul Tinereții” de la Amara. Ediția i-a fost dedicată marelui compozitor român, potrivit Revista Viva.
Extrem de emoționată, Nidia Moculescu a îmbrăcat o rochie grandioasă, aducând un omagiu tatălui ei, prin interpretarea unora dintre cele mai îndrăgite piese din repertoriul acestuia.
„Am fost invitată la eveniment de către Daniel Trifu, unul dintre organizatori. Mi-a făcut o mare plăcere, această ediție fiind dedicată tatălui meu. Am purtat o rochiță superbă, grandioasă, foarte elegantă.
Am și interpretat câteva piese celebre din repertoriul muzical al tatălui meu, precum <<Singurătatea mea>>, <<Prima iubire și ultima>>, dar și <<Salcia>>.
Am avut emoții mari, tremuram. A fost emoționant, am și izbucnit în plâns. După recital, m-a rechemat Cove prezentatorul, pe scenă, pentru aplauze, dar n-am mai putut reveni. Pentru tata, muzica a însemnat emoție, muncă, talent și respect pentru public”, a declarat Nidia Moculescu pentru click.ro, citată de sursa menționată mai sus.
Nidia Moculescu a suferit enorm când tatăl ei a murit: „Fără tine sunt o fiică ruptă din trupul lumii”
Nidia Moculescu și-a strigat durerea într-un mesaj postat în mediul online, după vestea morții tatălui ei, cu care a avut o legătură foarte strânsă.
„Mă sufocă și mă strânge lumea, Tată! Nu pot să respir. Nu știu să trăiesc. Erai aerul meu. Erai drumul meu. Trimite-mi, tăticule, o singură bătaie de inimă, care să nu mai muște din mine când și pianul tău plânge și fiecare notă te întreabă: unde ești? când vii? Erai zâmbetul meu... Tu erai viața, lumina mea. Și acum, fără tine sunt o fiică ruptă din trupul lumii. Sunt o strigare fără de rost care nu mai are ecou.
Îți amintești cum îmi spuneai că sunt puternică? Că am în mine seva ta? Că voi înflori chiar și în iarnă? Ai greșit, Tată. Eu nu sunt puternică. Eu sunt frântă. Sunt o frunză smulsă de vântul durerii. Sunt o fiică care nu mai știe să fie. Și te caut în fiecare colț de tăcere, în fiecare adiere, în fiecare vis. Dar nu te mai găsesc. Și mă întreb: cum să trăiesc fără tine? Cum să învăț Tată asta?”.
„M-ai învățat atâtea, tată, dar un singur lucru nu ai reușit... Cum să mă faci să trăiesc fără tine... Cum să mai văd lumea, când ochii mei, de fapt, ochii tăi, sunt orbi în fața lumii? Cum să mai vorbesc când gura mea, tot moștenirea ta, nu mai poate decât să urle?
Mi-ai fost totul. Ai fost rădăcina, coroana, cerul și pământul meu. Și acum... Acum sunt doar copila ta căzută, cu genunchii zdreliți de durere, cu sufletul în zdrențe, cu inima în gol...”.
„Tăticule, dacă mă auzi, trimite-mi un semn. Dă-mi un semn din tăria ta, că eu nu mai pot. Nu mai pot! Trimite-mi tăticule, te implor, un acord care să nu sune a despărțire, o armonie care să mă țină dreaptă când lacrima apasă pe pedale, când vinul lumii s-a zgâriat, iar muzica ta se tânguie pe repetiție, ca o rugăciune fără răspuns...
Tu ai fost stejarul meu. Rădăcina mea. Trunchiul care m-a ținut dreaptă când viața mă lovea cu furtuni. Umbra ta era adăpostul meu. Frunza ta era speranța mea. Iar acum... Acum ai căzut. Și eu cad cu tine... Într-un hău... Și fără lumină. Fiica ta. Cea care cade. Cea care te strigă. Cea care nu știe cum să trăiască fără stejarul ei”, a transmis Nidia Moculescu, citată de Revista Viva.
