iComedy | Andreea Vasile: "Mi-e teamă să nu ratez întâlniri, experienţe, oameni"

Urmărește A1 pe Discover

Talentata actriţă de la iComedy povesteşte cum a intrat din prima la Teatru, fără să fi făcut în prealabil vreo oră de pregătire, şi dezvăluie cine este omul care a contat în luarea acestei decizii care i-a schimbat viaţa.

Andreea Vasile povesteşte despre bucuriile şi temerile ei, despre preocupările şi talentele ei ascunse. Pe Andreea o puteţi vedea la iComedy, în fiecare seară de luni, de la ora 20.30, numai la Antena 1.

Cine eşti tu, Andreea Vasile?

Habar n-am, cred că e una din întrebările care o să continue să-mi dea bătaie de cap până la finalul vieţii. Nu ştiu cine sunt. Cred că asta aflăm de abia la finalul "poveştii", nu la începutul sau pe parcursul ei... Ştiu doar că sunt un căutător. În tot ceea ce fac. N-am certitudini şi nu cred nici în eficienţă reţetelor. Cred că există o cale potrivită pentru fiecare, o traiectorie, mai bine zis, care e expresia propriului mod de raportare la viaţă, pe care fiecare îşi e dator s-o găsească. Cred în construcţii personale, realizate cu multă trudă, şi în drumuri pe care le asfaltezi pe măsură ce înaintezi. Şi mai cred că nu rămânem niciodată aceiaşi, că etapele prin care trecem ne modelează constant şi niciodată definitiv... Prin urmare, "LET TIME SHAPE", cum zicea prietenul Falstaff.

Când te ai hotărât să te îndrepţi către actorie? A existat în viaţa ta o persoană care a contat în luarea acestei decizii?

Nu ştiu când s-a întâmplat exact. Ştiu doar că toată povestea asta cu teatrul există de foarte multă vreme, doar că exista atâta teamă că n-o s-o pot face la nivelul propus, că preferam s-o reprim... Într-o zi când îmi spuneam că am nevoie de câţiva ani de pregătire să pot intra la teatru, a venit cineva, s-a uitat în ochii mei şi mi-a spus: "Fă, dă la teatru acum. Fără pregătire". OMUL ăla se numea Cătălin Naum. Am fugit şi nu m-am mai întors... Mi s-a părut o nebunie. A mai trecut un an şi am dat la Teatru. Fără pregătire. Într-o săptămână, din momentul în care m-am hotărât. Am intrat. M-am întors la Cătălin Naum, după ce vor fi trecut câţiva ani şi după ce îmi voi fi adunat toate puterile, şi i-am spus că am fugit pentru că mi-a fost frică de eşec şi pentru că n-am crezut o iotă din ce spunea. Intrasem la Teatru exact aşa cum îmi prevăzuse el. S-a uitat la mine cu cei mai blânzi ochi şi mi-a spus: "Bravo, fă, ai mai pierdut un an!".

Când ai venit la iComedy şi cum a fost acomodarea?

Am plecat pe acelaşi drum alături de colegii mei, anul trecut. Şi-mi doresc să fie un drum cel puţin la fel de interesant că şi până acum.

Cum este acum echipa iComedy, cu Iura Luncaşu în postura de regizor?

E frumos să ai o echipă de oameni atât de talentaţi cu care să te mândreşti. Iura e un fel de catalizator şi e cel în care avem încredere totală. Pentru că ştie exact ce face. Şi la fel e toată echipă lui... El, Dembinski şi toţi cei care sunt în spatele camerelor sunt cei pe care ne sprijinim şi care ne ghidează pentru fiecare dintre roluri.

În ce piese de teatru joci acum? Ce alte proiecte ai?

Deocamdată am patru spectacole pe care le joc la Godot - "Nişte fete", regia Cristi Juncu, "Cupluri", regia Vlad Zamfirescu, "Cineva ca tine" şi "Femei în mişcare", regia acelaşi Cristi Juncu -, la Metropolis, în "Spitalul Comunal", regia Felix Alexa. Mai am un spectacol la Teatrul Maria Filotti din Brăila, "Cameră albastră", în regia lui Chris Nedeea. În toate spectacolele am parte de nişte parteneri extrem de talentaţi şi generoşi. Am un proiect important acum, însă mai întâi facem şi apoi vorbim. Nu cred că lucrurile vor funcţiona vreodată dacă se întâmplă invers.

Spune-mi despre Berlin. Ai fost singura tânără actriţă din România aleasă pentru acest proiect. Despre ce este vorba?

Berlinale Talents este o platformă de lucru intensiv pe durata a şase zile, în cadrul Festivalului de la Berlin. 350 de regizori, actori, scenarişti, producători, monteuri, directori de imagine, distribuitori sau critici trec anual prin Berlinale Talents. Anul ăsta au ales 14 actori din toată lumea, fiecare ţară având câte un reprezentant. Din Europa, anul ăsta, au fost Ungaria, Germania, Franţa şi România, cu câte un reprezentant. Am aplicat anul trecut cu câteva scene din scurt metrajul "Holiday at the seaside", în regia Cristinei Groşan, premiat cu Atlantic Group Award la Festivalul de Film de la Sarajevo. Şi de aici au urmat şase zile de muncă, câteva întâlniri spectaculoase, workshopuri cu Jean Louis Rodrigue, un acting coach renumit, şi constatarea că indiferent din ce parte a lumii eşti, că se numeşte România, Cuba, Mexic, Israel, Argentina sau Germania, neliniştile şi frământările legate de propria meserie sunt aceleaşi. Am cunoscut nişte oameni incredibil de talentaţi care îşi puneau meseria mai presus de orice şi al căror profesionalism era molipsitor.

Cât de tare ţi-a schimbat viaţa actoria?

În acest etapă în care mă aflu, meseria mea e viaţa mea, oricât de patetic ar suna (rîde). Toate neliniştile, toate fricile, toate bucuriile şi, în aceeaşi măsură, neajunsurile, să nu le spunem tristeţi, vin cam din zona meseriei. Nu ştiu cum a schimbat-o, ştiu doar că a transformat-o, încetul cu încetul...

Eşti de acord cu cei care spun că actorii dau ce-i mai bun din ei doar atunci când sunt nefericiţi?

Eu cred că meseria asta nu ţine de umorile personale. Când eşti pe scenă nu prea contează dacă eşti îndrăgostit sau dacă ai primit cea mai proastă veste din viaţa ta. Eşti acolo. Şi e datoria ta să fii cu totul acolo, indiferent de ce ţi s-a întâmplat. De asta nu cred în nefericire ca sursă nesecată de acte artistice. Cred în actori buni. Care, indiferent unde sau cum sunt, îşi fac meseria bine.

Au existat în viaţa ta miracole?

Nu am mers pe apă şi nici n-am transformat apa în vin (râde). Nu ştiu în ce măsură poţi să cuantifici miracolele din viaţa fiecăruia, orice fel de aproximare e peste putinţă. Însă cred, mai degrabă, în destinul fiecăruia dintre noi, fără să minimizez iniţiativa umană. Şi pentru mine destinul e format din întâlniri. Revenind la întrebare, cred că am avut parte de câteva "miracole", la o scară mai mică, bineînţeles, iar miracolele şi-au găsit expresia în întâlnirile cu oamenii din viaţă mea; şi întâlnirile cu pricina au fost extrem de importante şi de reformatoare...

Care sunt preocupările tale din afara actoriei? Cum eşti dincolo de camera de filmat?

Cred că sunt un om hiperactiv (rîde). Îmi place să citesc şi să mă uit la filme, şi bune, şi proaste, la un loc (rîde). Sunt dependentă de muncă şi de continuitate în ceea ce fac. N-am niciodată răbdare, mi-e greu să stau într-un singur loc. Şi caut, în tot ceea ce fac am nevoie să mă perfecţionez. Nu cred în amatorism şi nu cred nici în reuşite peste noapte. Şi îmi mai place să cred că sunt plină de speranţă, da' lipsită deiluzii, doar că nu-mi reuşeşte tot timpul (râde) Şi, uneori, se mai întâmplă şi invers...

Ce n-ai putea face niciodată?

Pe mine mă sperie foarte tare cuvântul ăsta, "niciodată", şi afirmaţiile de tip sentinţă. "Niciodată" ăsta trebuie folosit cu mare grijă... Uneori vine viaţa şi-ţi trage o palmă şi-ţi da peste cap toate certitudinile. Aşa că nu ştiu ce n-aş face niciodată.

De ce ţi-e teamă?

Mi-e teamă să nu ratez întâlniri, experienţe, să nu trec pe lângă oameni lângă care ar fi trebuit să mă opresc. E greu de trăit cu frica asta, că în fiecare clipă există posibilitatea să ratezi ceva, cumva... Mi-e teamă că, uneori, în toată libertatea pe care credem c-o avem, există şi posibilitatea de a alege greşit. Şi verificarea continuă a propriilor alegeri nu te scuteşte de eşec şi nici nu-ţi confirmă "calea cea bună". Aş vrea să cred că sunt un om liber, dar pentru asta trebuie, din când în când, să-mi iau libertatea pe care şi-o iau peştii când sar pe uscat, neştiind ce o să se întâmple mai departe... Mi-e teamă că în lumea mea nu-i destul de mult timp pentru tot... Citisem undeva, habar n-am unde, dar mi-a rămas în minte "să nu se mute sufletul de la mine"... Nu-mi amintesc nici unde, nici în ce context am auzit-o, nici cui să i-o atribui. S-a lipit, pur şi simplu, de mine... Cred că şi de asta mi-e cam teamă.

Ce talente ascunse ai?

Dacă ar fi fost talente, ar fi trebuit să fie descoperite până acum (râde). Îmi place să cânt, dar nu mai departe de intimitatea casei mele (rîde) şi nici nu cred că-i vreun talent. Şi îmi place să dansez. Tare mult.

Cum arată ziua perfectă pentru ţine?

Nu ştiu dacă am noţiunea de zi perfectă, ştiu doar că ziua perfectă e aia pe care n-o iroseşti sau risipeşti.

Care-i dorinţa ta cea mare?

Întru perfecţionare. Am făcut şi o rimă (râde).