Jurnalul National: Ati scris Fetele tacerii la 36 de ani. Tot 36 de ani au trecut de atunci. Are aceasta carte destinul cel mai... rotund in biografia dvs.?
Augustin Buzura: Eu am sentimentul ca de 51 de ani, de cand am debutat, scriu la aceeasi Carte, iar in ierarhia mea afectiva "Fetele tacerii" este un foarte important capitol al ei. Documentarea, atat de riscanta, intr-un moment cand sangele partizanilor ucisi in Muntii Apuseni nu era inca uscat, dar si complicatele infruntari cu cenzura, m-au invatat ca nicio lupta nu este dinainte pierduta si ca, pentru cei ce-si respecta meseria, nu exista subiecte interzise. Acum, dupa 36 de ani, cercetand cu alti ochi Fetele tacerii sunt multumit ca am spus adevarul la timpul potrivit. Romanul este o marturie ca nu toti am fost lasi sau ticalosi asa cum striga azi cei ce atunci au tacut.
Istoria aparitiei Fetelor tacerii este la fel de palpitanta ca romanul insusi. Va gandeati, in 1974, ca romanul unei lupte de gherila cu cenzura va ajunge, intr-o zi, sa fie publicat intr-o editie definitiva?
Cand m-am decis sa renunt la medicina, o profesie care ma pasiona cu adevarat, si sa-mi asum riscul de a incepe o alta, de la minus zero, m-am gandit la toate cate ar putea sa ma astepte. Inclusiv la faptul ca trebuie sa scriu in asa fel incat romanele mele sa reziste timpului. Daca un scriitor nu-si propune asta, nu are rost sa-si piarda vremea si viata chinuind hartia. Ca urmare, am inceput sa citesc si sa scriu cu disperare, decis sa-mi ajung din urma generatia, sa cunosc in cele mai mici detalii lumea inconjuratoare, psihologiile umane, dar si performantele stiintei de care nu ma puteam desparti. Interzicerea Absentilor, romanul meu de debut, a fost lectia cea mai dura pe care, de altfel, am primit-o la timp. Atunci am inteles ca raspunzi de fiecare cuvant scris, ca in imprejurari dificile ramai singur, ocolit de lume. Si am mai descoperit ceva, esential: ca existam, ca scrisul meu conta, nu putea fi ignorat. Dar la editii definitive nu ma gandeam. Eram tanar, ma preocupa moartea altora si, mai ales, moartea psihica, asa cum reiese si din roman, dar nu si a mea. Obsesia mea era cartea urmatoare. Sigur, nu vreau sa fiu mai modest decat se cuvine: cred foarte mult in acest roman si in destinul lui. Ma incapatanez sa cred ca aceasta prima aparitie in editie definitiva este un alt inceput.
Morala cartii, tipologiile ei, aceasta incursiune in raul nu chiar atat de indepartat si deloc abstract, raman, asadar, deschise?
Din pacate, da! M-a interesat intotdeauna relatia omului cu istoria, cu o istorie cruda, brutala cu cei ce ii ignora lectiile. Nu mi-as fi putut imagina ca, dupa mai bine de patru decenii - cate au trecut de cand mi-am inceput documentarea pentru roman - , ura, ignoranta, frica, mizeria materiala si morala vor fi mai dureroase, mai apasatoare decat atunci. Tara a ramas tot la cheremul activistilor, numai ca cei de astazi nu te omoara cu gloante, ci cu mizeria materiala si spirituala. Romania a devenit un rai al prostiei arogante, al inculturii si al hotiei. Inainte, fostii activisti tineau oamenii cu forta in tara, asa incat, pe timpul acela, multi isi riscau viata trecand Dunarea inot sau incercand cele mai ciudate metode de evadare. Azi, in schimb, urmasii vechilor activisti te fugaresc pur si simplu din tara, iti interzic prin legi idioate dreptul la munca, la invatatura si la sanatate. Tara nu este condusa, ci stapanita in stil mafiot. Dupa 21 de ani de la Revolutie, ne-am intors de unde am plecat. Ba chiar mai jos. Ca si atunci, intelectualitatea, in marea ei majoritate, ii inalta contra-cost ode conducatorului unic si lupta cu disperare cu comunismul si cu Securitatea, decedate demult, de moarte naturala. Exact ca in roman, doar cei ce au luptat, chiar daca pe baricade diferite, se mai inteleg intre ei. Lichelele prezentului nu cunosc nici macar trecutul apropiat, spaimele si durerile propriilor parinti. In cea mai libera dintre lumi, suntem uitati de toti, incurcati in propria noastra nimicnicie, transformati intr-o trista mahala a Europei. Traim fara sa ne respectam institutiile, fara legi, fara sperante, fara morala, ca in anii ce au precedat Regulamentul Organic al generalului Pavel Kisselef. Nu stim sa spunem nu atunci cand o cer interesele tarii. Imi amintesc deseori de bisericutele pe roti despre care se povestea in indepartata-mi tinerete. Cand veneau tatarii sau alti navalitori, oamenii luau bisericuta cu ei si se ascundeau in munti. Acum, in loc sa ne opunem prostilor si diletantilor, sa facem curatenie la noi acasa, fugim in lume, ne pierdem printre cei ce si-au aparat, cu sabia in mana si la timpul potrivit, spatiul, cultura si civilizatia. In locul sabiei sau al spiritului, ne incapatanam sa folosim matura sau mopul! De aceea, avem exact ce meritam.
Citeste continuarea articolului in Jurnalul!
