La 1894, Ion Luca Caragiale îi scrie o depeșă amicului său, Alexandru Vlahuță, în încercarea de a-i ridica moralul acestuia. În câteva rânduri, face o analiză perfectă a vremurilor de atunci: ”Neamul românesc este nelimpezit de mizeriile seculare sub care a mocnit cu junghetura frântă". Este un popor care nu crede, încă, în dreptate și nu știe de cine să asculte fiindcă nu are, deocamdată, încredere în nimeni!” Un text mai mult decât actual, redactat cu 125 de ani în urmă
Ion Luca Caragiale, Alexandru Vlahuță și Barbu Ștefănescu Delavrancea erau atât de legați sufletește, încât nu trecea o zi de la Dumnezeu fără ca ei să se caute. Conu Iancu - acid, un biciuitor al moravurilor vremurilor sale. Lua peste picior, zeflemitor, pe toată lumea. Scana și găsea ridicolul omenesc peste tot. La plecare, se închina, îndreptându-se cu faţa spre răsărit şi făcând larg semnul crucii cu o rugăciune: „Fereşte-mă Doamne de boală, de năpastă şi de prostia omenească”. Delavrancea era altfel. ”Mereu zbuciumat de o luptă lăuntrică între încântarea talentului lui de orator şi adâncimea talentului de scriitor”, cum îl descria Paul Bujor. Mare orator, mare om politic, viitor primar de București. Se zice că vorbea așa de frumos, că atunci când se pregătea să încheie, își zicea: „Bravo ţie, Barbule, când vei termina, o să te cinstesc cu o bere”. Cei doi de duelau, verbal, non-stop. Uneori săreau scântei. Atunci apărea Alexandru Vlahuță. Cel care aucea lumina și buna înțelegere. Pătrundea în cutele cele mai ascunse ale sufletului omenesc și îi liniștea pe cei doi. O zi, poate două. Până când aceștia o luau de la capăt...
Vlahuță, Caragiale și Delavrancea (de la stânga la dreapta), trei buni prieteni, pe la 1900
În 1894, Alexandru Vlahuță pare scârbit de tot ceea ce se petrece în societatea românească. Caragiale tocmai a fondat ”Moftul Român”, „Revista spiritistă națională, organ pentru răspândirea științelor oculte în Dacia Traiană”. Îi scrie mai multe depeșe prietenului său. Una dintre aceestea este descoperită de către redactorii de la ”Magazin Istoric” și publicată în 2012, ”Anul Caragiale”. Deși redactată cu 125 de ani în urmă, epistola e mai actuală ca oricând.
"Frate Vlahuță,
De ce să ne facem spaimă și inimă rea degeaba? La noi nu e nici mai multă nici mai puțină stricăciune decât în alte părți ale lumii, și nici chiar nu s'ar putea altfel. Calitățile și defectele omenești sunt pretutindeni aceleași; oamenii sunt peste tot oameni. Limbă, costume, obiceiuri, apucături intelectuale și morale, religiuni - precum și toate celelalte rezultate ale locului unde au trăit, ale împrejurărilor prin care au trecut - îi pot arăta ca și cum s'ar deosebi mult cei dintr'un loc de cei dintr'altul; ei însă, în fundul lor, pretutindeni și totdeauna sunt aceiași. Nu existăpe pământ speță zoologica mai unitară decât a regelui creațiunii. Între un polinezian antropofag și cel mai rafinat european, alta deosebire hotărâta, nu există decât modul de a-și găti bucatele. Nici un neam de oameni nu-i mai bun sau mai rău, nici unul mai inteligent ori mai prost; unul e mai așa, altul mai altminterea; dar, la urma urmelor, toți sunt la fel. Zi-le oameni și dă-le pace!
Așadar, să nu ne mai facem inimă rea și spaimă gândindu-ne ca lumea româneasca ar fi mai stricată decât altele. Nu, hotarât; neamul acesta nu e un neam stricat, e numai nefăcut înca; nu e pân'acum dospit cumsecade. E încă nelimpezit de mizeriile seculare sub care a mocnit cu junghetura frântă; încă nu crede în dreptate; înca nu poate scoate din sânu-i pe cine să-i poata comanda; înca nu știe de cine să asculte - fiindcă nu are deocamdată încredere în nimeni... Fript cu lapte, suflă și 'n brânză. N'a ajuns să cumpăneasca bine ceea ce i se pune împotrivă; și astfel înca nu înțelege că în mâna lui ar sta să-si îndrepteze soarta și să dispună apoi de 'ntregul de ea - precum e drept și precum are să și fie odată.
În fine, nu are înca destula îndrazneală să-și răfuiască socotelile cu "binevoitorii lui epitropi". Dar cu vremea, trebuie să vină și asta; trebuie să vină și înțelegerea fără de care nu poate fi o națiune sigură de avutul ei, nici de onoarea, nici de viitorul ei.
Românii sunt astăzi un neam întreg de peste zece milioane de suflete, având una și aceeași limbă (nu ca s'o lăudăm noi), extraordinar de frumoasă și de ... grea, având un mod de gândire deosebit al lui, o comoara neprețuită de filosofie morală, de humor și de poezie - cu atât mai originala avutie cu cât este un amestec de mosteniri si de dobândiri antice, grecesti, slave, orientale si altele, pecetluite toate cu netăgăduită lui nobila pecetie romanică, latină, care-l arată bun și netăgăduit stăpân al lor.
Din aceasta stăpânire seculară a lui rezultă și puterea nebiruită de asimilare a acestui popor, ce încă d'abia pe departe încep a-și simți importanța în lumea europeană. Și de aceea, este așa greu de 'nțeles teama ce o au unii de "înstrăinarea neamului românesc", "de alterarea spiritului național", de... "pierderea românismului"!
Să se piarza neamul românesc! - Auzi dumneata! ... Dar să ne temem că are să se prapadească, să se piarza, așa de azi pe mâine, până nici nu s'a ridicat încă bine 'n picioare, un neam de zece milioane!...
De ce?... Fiindca un Fănică oarecare, sec, n'are destul respect pentru antemergatorii progresului nostru cultural?... fiindcă un muțunache maimuțește apucăturile și tonul de boulevardier parisien?... fiindcă inteligențe tinere își risipesc zadarnic vremea în a critica, în loc să și-o întrebuințeze în a face mai bine decât au făcut aceia pe care îi critică?... Tânăr, bătrân, face omu, individual, ce-i place și ce știe face... Ei, și? Aici nu e vorba de ce-i place unuia sau altuia să facă; e vorba de ce poate face o lume întreagă... Și lumea își vede înainte de mersul ei; facă oricine ce-o pofti... Cine nu merge cu ea înainte și stă, cu gândul la sine - să-și facă în ceafă cărarea, să critice tot fără a face nimica, să tâfnească de necaz că alții au făcut ceva înainte-i ori că alții vor însemna ceva pentru dânsul - acela își crede ziua lui eternă; și, mâine, lumea o să fie departe de el înainte, și el o să se afle înapoi, departe de ea. Ba, adesea, lumea trebuie să dea câțiva pași înapoi, ca să-și ia vânt spre a merge mai sigur înainte. Vai de cel ce n'a luat seama la mișcarea ei prudentă!... se va găsi rătăcit, că s'a bizuit a merge cu capul înainte fără socoteala. Oamenii toți mor; unii mai de timpuriu, alții mai târzior... Dar, toți mor; dar numai unii îmbătrânesc: aceia cari nu simt că lumea merge și că omul nu trebuie să se înțepeneasca 'n călcâe pe loc, ci trebuie să se lase dus, în pasul lumii. De aceea vedem atâția tineri bătrâni și atâția bătrâni tineri... atâția sdraveni și verzi până la chemarea de sus și atâția ofiliți și muceziț înainte de a fi legat rod... ...
Să se prăpădească neamul românesc? Dar întoarca-se Oltul si Mureșul de-a'ndaratelea către obârșia lor în creerii munților Cicului, neamul românesc tot el, neam românesc va fi, lucrând cuminte, așteptând cu răbdare vremea când să dea și el culturii și civilizației europene concursul lui specific, pe cât va fi fost înzestrat pentru asta de Pronia cerească - fiindcă oricum ne-om învârti și ne-om răsuci noi oamenii, legile care stăpânesc mersul omenirii tot în mâna Proniei cerești sunt și trebuie să ramâna; căci a puterii acesteia nepătrunse de noi este și omenirea o arătare.
Fie dată în omenire parte cât mai frumoasa și neamului românesc!
Dumnezeu să te țină în sfânta lui pază!
Al tău vechiu,
