Pe 14 mai 1923, la Mărășești, elevul Amilcar Săndulescu, orfan de război, cel mai bun copil din țară de la Liceele Militare, alegea EROUL NESCUNOSCUT, în cadrul unei grandioase ceremonii. Punea mâna pe unul dintre sicrie și spunea: ”Acesta este tatăl meu”. Peste numai două luni, murea înecat în Marea Neagră
E cald pentru acest mijloc de maiu.
Tremură tot. E, așa, un boț cun ochi ageri, o bucată de humă însuflețită din Mădulari de Beica, din Vâlcea. O duzină de ani. Jumătate dintre ei a fost orfan de tată. Nu i-au zis multe dar, fiind un tip iscusit la minte, înțelesese repede. Tăicuța plecase la Răsboiul cel mare, cel de Reîntregire. O iubea pe Maria, Regina. Îl iubea pe Ferdinand, Regele. Iubea țara. Se dusese în port popular la urgie. Trecuse munții, ajunsese în Moldova. Acolo lupta când un șrapnel cald îl răcise. Pierise de Ziua Măicuțelor, 8 martie 1917. De fapt, așa ziceau camarazii. De atunci, nimeni nu-l mai văzuse viu pe învățătorul Constantin Săndulescu. El îi dăduse numele: AMILCAR. Se trăgea de la Hamilcar Barca, ”Fulgerul”, generalul catarginez, părintele lui Hannibal și al lui Hasdrubal, vestit comandant de oști, omul care-i ținuse pe romani în tensiune, când cu Războaiele Punice.
Puiul cel mic, Amilcar, de șase ani, fusese înfiat de fratele tatălui, locotenent colonelul Cicerone Teodorescu. Intră, cu notă maximă, la Liceul ”Dimitrie Strurza”, unul dintre cele mai cu ștaif din țară. Primul va rămâne și în 1923, când primește vestea că el va fi cel care va desemna EROUL NECUNOSCUT AL ROMÂNIEI.
E cald pentru acest mijloc de maiu.
Belgienii fuseseră primii. Ei aleseseră un erou neștiut. Primul mare război al omenirii abia se stinsese când ei deciseseră că un NECUNOSCUT, dar nu unul oarecare, ci cel cu ”N” mare trebuia să reprezinte sacrificiul tuturor combatanților. Știuți ori neștiuți, îngropați, au ba, creștinește. Marea Britanie, Italia ori Franța continuaseră modelul. Pe la 1921, Societatea patronată de Regina Maria primise sarcina de a stabili cum se va alege EROUL NECUNOSCUT ROMÂN. Peste graniță, istă treabă era decisă de o femeie, văduvă. Prin alte locuri, de un ofițer, camaradul de arme al celor decedați. Suverana decide ca la noi cinstea supremă să-i revină unui copil. Unui făr' de părinte. Unui suflet rămas, de mic, fără sprijin. Pe 1 mai 1923, ordinul 567 spune clar: mânuțele ce vor atinge sicriul vor fi ale unui băiat de la liceele militare. Cel mai bun la învățătură. Amilcar e alesul. Zece zone sunt citite pentru a da EROUL lor. Sunt cei despre care nu mai știe nimeni, nimic. 330.000 de soldați români pieriseră în Războiul de Reîntregire.
Cele 10 sicrie din țară ajung la Mărășești
E cald pentru acest mijloc de maiu.
Zece sicrie ajunseseră la Mărășești, în Biserica cea Mare, ciuntită de gloanțe. Veniseră de la Rașcovița, de la Bălăria, de la Chișinău, de la Mărăști, Mărășești și Oituz, de la Ciucea, de lângă Cluj. 14 mai 1923 a picat într-o zi de luni. E sărbătoare. Așa s-a dorit a fi. Nu îngropăciune, nu priveghi. E trei după amiaza. Amilcar Săndulescu, emoționat, șade de-a dreapta generalului de divizie Gheorge Mărdărescu, Ministru de Răsboiu. Preoții înalță o ”Veșnică Pomenire”. Lumea-i multă, unii-s desculți, alții trași la straie noi, dar toți au flori. Acum se face liniște. Și afară, și-n biserică, și pe cer, și pe pământ. Peste tot...
Deschidem jurnalul îngălbenit al lui Amilcar. ”O mare tăcere. Eu m-am dus înaintea celor zece sicrie, tremurând, și, emoționându-mă, stăteam la îndoială, neștiind pe care să pun mâna. Dar, deodată, m-am dus la sicriul al patrulea. Îndemnat de conștiință, am pus mâna pe el. În momentul acela un mare fior mi-a străbătut tot sufletul și mi-au venit pe buze cuvintele - ACESTA ESTE TATĂL MEU!” Puștiul de 12 ani plânge. Cade în genunchi. ”Doamne, Dumnezeul meu, ai în pază pe toți eroii neamului, ai și pe tatăl meu”. Orfanii plâng. Plâng și cei cu părinți. Și soldații, și popii, și generalii. EROUL NECUNOSCUT AL ROMÂNIEI DODOLOAȚE ESTE ALES.
Mai 1923. Amilcar e ușor în stânga, în costum militar
Cortegiul funerar - 13 vagoane - pleacă spre București. Pe 17 mai 1923, EROUL e înhumat în Parcul Carol. Amilcar e și el prezent. Stă lângă Regele Ferdinand și Regina Maria. Oamenii aceia pe care tatăl său i-a iubit nespus...
Marea i-a vrut doar sufletul. Trupul l-a dat îndărăt
Vacanța de vară bate la ușă. Se merge-n tabără. La Techirghiol. E 26 iulie când Amilcar are un vis. Nu-s baliverne, treaba e povestită de colegii care l-au auzit cum le-a spus: ”Ianciule - Ianciu e cel mai bun prieten al său - Ianciule, mă, se făcea că un cal, mare, negru, venea cu gura deschisă spre mine, gata să mă înghită!” Pe 27 se joacă nebunește. Se vâră-n nisip, se acoperă tot. La căpătâi își croșetează, singur, o cruce din trestie. Nu se potolește. Caută melcișori. Face, din ei, un epitaf. Îi pune în ordine, până când moluștele leagă pe nisip textul: ”Aici odihnește Amilcar Săndulescu, Fiul Eroului Necunoscut”. Cititorule, nu spune că-s nebunii ori înflorituri. E joaca unui copil orfan, crescut făr' de tată, ce văzut-a numai război în fața ochilor...
Pe 28 iulie 1923 intră în apa albastră a Mării Negre. Calul cel mare, din vis, ia forma unui val. Nu voia să facă baie, ci să admire natura dezlănțuită! Valu-l doboară. Copilul e amețit. Nu mort! Amețit! Fratele talazului vine, însă, imediat. Îl doboară și îi ia trupul în larg. Florescu, un elev de-a șaptea, pleacă după el. E învins. Niște pescari pripășiți prin zonă dau la vâsle. Marea le răstoarnă barca. Ianciu, bunul prieten, îi mai vede capul lui Amilcar, de patru ori, deasupra apei. Mâinile-i urcă spre cer.
La opt seara, Marea aduce un trup firav pe mal. E mulțumită. A luat numai sufletul.
E cald pentru acest mijloc de Cuptor.
Pe 30 iulie Amilcar pleacă după Costică, învățătorul. După cel de-al patrulea sicriu. Balaban, un dascăl din Craiova - Târgul Iovului - vorbește liber, la capătul gropii reci. ”Amilcare, destinul a vrut astfel și cu tine, și ceea ce este scris în Cartea Destinului este lucru sfânt și se împlinește, căci asta-i vrerea lui Dumnezeu. Tu ai încetat să mai fii al familiei, al școlii, tu ai devenit Fiul Eroului Necunoscut, tu ai devenit copilul suferințelor și umilirilor, speranța și chezășia zilei de mâine a Neamului”...
Orfan de tată la șase ani, plecat într-o lume mai bună la 12. Asta-i povestea lui AMILCAR SĂNDULESCU, cel ales să aleagă EROUL NESCUNOSCUT. Închidem și ultima filă a jurnalului său. ”Românimea toată trebuie să-și plece genunchii, pentru că el, EROUL NECUNOSCUT, este întruchiparea jertfei tuturor acelora care cu sângele lor au udat pământul din care a răsărit mândrul copac al României”.
Dormi în pace, suflet lin, pui de EROUL NECUNOSCUT!
Sursa: Valeria Bălescu, muzeograf al Muzeului Militar Național ”Regele Ferdinand I”
