Doi ani de la COLECTIV! Scrisoarea sfâșietoare a unei tinere care a supraviețuit! „În noaptea de 30 octombrie, mi-am lăsat dezamăgările și oboseala în apartament, încuiate bine, și am plecat la Colectiv”

Urmărește A1 pe Discover

Sunt doi ani de la Colectiv și rănile încă mai dor la fel de tare. Tinerii care au reușit să scape din tragicul eveniment trăiesc și astăzi, cu aceeași intensitate, amintirea unei seri reci de octombrie, în care concertul trupei preferate s-a transformat într-o luptă pe viață și pe moarte.

Sunt doi ani de la Colectiv. Unii au început să mai uite din detalii sau din greșeli, alții trăiesc și astăzi cu întrebări la care nimeni nu le-a găsit un răspuns. Și poate că dincolo de rănile și cicatricile de pe corp dor poate, cel mai mult, amintirile și sufletele grele.

Iată scrisoarea unei tinere pe nume Alexandra, pentru care Colectiv a însemnat nu doar un concert încheiat tragic, ci o întreagă lecție de viață pentru noi toți. Lecție pe care nu avem voie s-o uităm:

„Acum aproape doi ani, într-o noapte de final de octombrie, îmi legam în grabă șireturile bocancilor, cu telefonul la ureche. Mă sunase o prietenă să mă anunțe că va trece și ea prin Colectiv, unde cântau băieții de la Goodbye To Gravity. M-am bucurat să aud că va veni, deoarece îmi doream ca formația să aibă parte de un public cât mai vast.

Credeam atunci, și mai cred și acum, că Goodbye to Gravity era cea mai bună trupă tânără de metal din România. Credeam, de fapt, în ei și în ceea ce reprezentau. Recunosc că nu fusesem consecventă în a le asculta muzica înainte de cel de-al doilea disc, „Mantras Of War”. Aveam „I Won’t Wait” în playlist și treceam prin perioade în care îi dădeam replay obsesiv, deoarece este o piesă „contagioasă” care scoate rapid tristețea din mine.

Apoi am ajuns în posesia materialului nou și țin minte perfect că după prima melodie am apăsat butonul de „pause” deoarece m-am emoționat. În clipa aceea mi-a venit în minte un clișeu pe care sunt convinsă că artiștii români îl urăsc: „sună exact ca afara”, a rostit vocea din capul meu, înainte ca vreun sistem interior de cenzură să apuce să o reducă la tăcere. Într-adevăr, discului nu i se poate reproșa nimic – producția este bulletproof, piesele sunt memorabile, versurile au mesaj iar alternanța dintre clean vocals și pasajele harsh este perfectă. Mi-am spus atunci că era complacerii în mediocritate s-a încheiat definitiv în undergroundul autohton și că de acum încolo formațiile vor avea un disc-etalon din punct de vedere al calității, la care să se raporteze când își vor scoate propriile albume.

Doi ani de la COLECTIV. Vor spune „Goodbye to Gravity” pentru totdeauna și vor pleca printre stele! NASA trimite pe Marte un robot cu numele celor patru artiști decedați la Colectiv!

Și deși abia scăpasem de o gripă rebelă care mă făcuse să fiu ursuză vreo săptămână, deși plecasem târziu de la job și mai aveam texte de scris pentru site-urile la care colaboram, deși toamna se lăsa peste mine cu greutatea ei specifică și aveam senzația că nimic nu merge cum trebuie în viața mea, am ajuns acasă după o tură scurtă de hypermarket, m-am scuturat de depresiile mele penibile și mi-am scos eyelinerul de la naftalină. Voiam o seară metal de care să mă bucur așa cum o făceam în liceu, cu sufletul plin de dragoste pentru muzică.

În noaptea de 30 octombrie, m-am dus în Colectiv pentru Goodbye To Gravity. Mi-am lăsat dezamăgările și oboseala în apartament, încuiate bine, și am plecat să fiu acolo, alături de ei și de crezul lor cel mai de preț.

Ce s-a întâmplat apoi este cea mai mare nedreptate. Pentru toți cei care ne-am aflat acolo în seara aceea, dar mai ales pentru băieții din trupă. Din cauza corupției și din cauza stării precare în care se află undergroundul românesc (promoteri și patroni de club lacomi, lipsa sprijinului cultural, absența unei infrastructuri serioase de promovare etc), visul lor s-a frânt tragic, înainte ca ei să apuce să își ducă lupta până la capăt.

Iar ce mă doare cel mai tare acum, la aproape doi ani după 30 octombrie 2015, este că nedreptatea continuă să lucreze. Se apropie comemorarea iar presa a început să vuiască din nou. Primim cu toții mesaje de la diverși reporteri care vor să obțină o fărâmă din ceea ce reprezintă Colectiv. Cu toate acestea, unul nu m-a întrebat: „Ce a însemnat Goodbye To Gravity pentru tine?”. Nu am văzut niciun reportaj dedicat băieților care, prin muzica lor, au reușit să stârnească o revoluție în zilele acelea de după accident. Mă întreb câte dintre televiziunile care au folosit piese Goodbye to Gravity în materiale, au plătit drepturile de autor.

Apoi îndrăznesc să întreb și underground-ul: voi ce faceți ca să vă onorați colegii? Ce facEM ca să îi onorăm, pe ei, concret, nu vreo idee abstractă de caritate sau orice altceva care îi atinge doar conjunctural?

DOI ANI DE LA COLECTIV - ”Cândva, petecele acestea bolnave de carne moartă, devorată de microbi, au fost pielea mea frumoasă”. ”Stați liniștiți, avem ce ne trebuie!”

Îmi pare rău să o spun dar am senzația că răspunsul este... „nimic”. Fiecare smulge din „accidentul Colectiv” bucata care îi convine cel mai mult fără să realizeze că mutilează tragedia unor tineri artiști care și-au dorit să schimbe ceva prin muzica lor. Cât timp nu se vorbește despre lupta LOR, povestea Colectiv va rămâne incompletă și va continua să fie dusă în derizoriul urzelilor politice, al luptelor pentru putere și al agendelor personale.

Aș vrea să am forța să închei mesajul ăsta într-un mod puternic, care să lase o amprentă...Însă în seara asta ploioasă și rece de octombrie post-Colectiv, mi-e inima amorțită și mi-e al naibii de dor să îmi apară o notificare în colțul din dreapta al ecranului: X-ulescu te-a invitat la Concert Goodbye To Gravity”