Vasile Tita are 82 de ani si este cel mai in varsta boxeur roman. La Helsinki, in 1952, a ajuns pe podiumul olimpic si-a fost la un pas sa urce pe cea mai inalta treapta. L-a invins in finala americanul Floyd Patterson, cel a carui moarte o deplange azi, cu tot respectul datorat unui campion.
A avut Alzheimer, boala uitarii, o afectiune de care sufera si Vasile Tita, desi el nu stie. Batranul pugilist pare ca s-a razbunat pe lumea care i-a intors spatele, uitand si el de ea. Mintea lui a ramas captiva in trecut, in amintirile unor ani de glorie, in care marele sportiv isi incrucisa manusile cu titanii boxului mondial.
Povesteste cu lux de amanunte ce a facut acum cinci-sase decenii, dar uita ce i s-a intimplat ieri. Asa ca in fiecare dimineata ia de la inceput o carte, mereu aceeasi de patru ani.
I-a ramas fair play-ul care il caracteriza pe vremuri. Ii vorbeste pe toti de bine si se intreaba, cu blindete si interes, pe unde or fi toti ai lui, dupa atata vreme.
Pe Mircea Dobrescu, un alt fost mare sportiv, nu l-a mai vazut de sase ani. A fost si el vicecampion olimpic. Aurul i l-au furat arbitrii la Melbourne, in '56.
Mircea Dobrescu a ramas cu reputatia si satisfcatia personala ca in ring n-a fost niciodata pus la pamant. Lovitura de gratie a venit insa mai tarziu. O boala de ochi l-a facut KO. De un an de zile traieste in bezna.
Peste celebritatea lui si a lui Tita s-a asternut un praf cantarit in decenii intregi de nepasare si uitare.
Mircea Dobrescu isi duce zilele intr-un sat uitat de lume, captiv in universal lui care devine din ce in ce mai stramt. Astazi, insa a acceptat o provocare pe care abia o astepta. Sa iasa din casa, sa plece la Bucuresti, sa reintilneasca un prieten batran si bolnav, pe care nu-l va mai putea vedea niciodata, dar caruia ii poate stringe inca o data.
Unul nu a vazut, celalalt nu-si va aminti. Si totusi amandoi au inteles ca moartea nu vine cu varsta, ci o data cu uitarea. Un adversar cu care Mircea Dobrescu continua lupta.
Paraseste intr-o lume pe care o cunoaste mai bine decat pe sine insusi. O recompune in minte dupa mirosuri, dupa pipait si dupa imaginile care i-au mai ramas in memorie.
Pentru Leonard Doroftei, intalnirea cu Mircea Dobrescu a venit ca o confirmare a temerilor proprii.
Boala si uitarea-o perspectiva pe care o contempla cu tristete toti cei care mai au astazi legatura cu ringul, care stiu ce inseamna un campion adevarat si de cita admiratie s-ar bucura ei, in alte tari.
Vasile Tita si Mircea Dobrescu: inca doi mari campioni, rataciti intr-un sistem meschin, fara inima, fara respect, fara interes. Doi luptatori pe care viata nu i-a infrant, oricite lovituri le-a dat. Dar pe care ii ingenuncheaza, umilitor, nedrept, aberant, indiferenta noastra.
