Prin secolul al XIII-lea, Teruelul, așezat în partea de nord a Spaniei de azi, în Aragon, era un orășel liniștit, chiar dacă vremurile se arătau tulburi. Regatele creștine din Hispania porniseră, prin 722, să recucerească Peninsula Iberică de la musulmani, Ferdinand al III-lea de Castilla urma să învingă, la 1236, ultima fortăreață maură, Granada.
Și în Teruelul acelor ani, la 1217, trăia, așadar, o dominiță, Isabel de Segura. Nu mai mult de 15 primăveri. Frumoasă, suavă. Fată de om bogat, neguțător vestit. Legă iubire de un chipeș cavaler, Diego de Marcilla, om al locului. După un timp, băiatul îi spuse că ar vrea s-o ia de soție, pentru că se iubeau mult, mult de tot. ”Știi că și dorința mea este aceasta, dar mai știi că fără consimțământul părinților mei, nu se poate!”, veni răspunsul. În perioada de atunci, așa era moda: fiind sărac, nu aveai demnitate! Diego nu poseda avere, nu deținea nicio ”hacienda”. Au făcut, atunci, un pact: el pleacă la război, să adune solda, ea-l așteaptă cinci ani! Și-au promis asta!
Cele două sicire, alăturate, opera sculptorului Juan de Avalos y Taborda
Tânărul sui pe cal și plecă la Reconquista. Zilele și nopțile treceau. Isabel auzea, mai mereu, din gura tatălui, că trebuie să se căsătorească, venise vremea de măritiș. Amâna mereu. Zicea că trebuie să se păstreze virgină până la 20 de ani. Adăuga că femeile n-ar trebui să se ia cu cineva până nu au forța de a duce, singure, o gospodărie. ”Fata mea, dorința îmi e să facem nunta”, spunea seniorul. Ist timp, Diego adunase, în aproape cinci ani, 100.000 sueldos, sumă frumușică. Isabel avea 20 de ani, nu primise veste de la băiat, tatăl tot insista, ce era a face?
Legă cununie cu un tip bogat, pretendent de ceva vreme, Don Pedro de Azagra, de loc din Albarracin. Puțină vreme după nuntă, se întoarse, de la război, Don Diego. Târziu, prea târziu! Într-o noapte, mistuit de dor, escaladă balconul vilei ce se ițea în fața dormitorului însurățeilor. O trezi, ușor, pe Isabel, și o rugă: ”Sarută-mă, altfel mor!” Fata răspunse: ”Dumnezeu îmi este martor că-s femeie măritată, nu-mi pot înșela soțul. Pe iubirea Domnului Iisus, te implor să pleci să cauți alta, să uiți de mine, pentru că dacă Cel de sus nu este mulțumit, nici eu nu pot trăi fericită!” Dar el nu voia să audă: ”Sărută-mă, altfel mor!” ”Nu pot!” Atunci, pe loc, el căzu mort!
Detaliu cu mâinile ”Iubiților din Teruel”
Cum se lumina de ziuă, Isabel își trezi soțul și îi povesti totul. ”De ce nu l-ai sărutat?”, veni întrebarea. ”Pentru că nu doream a-mi înșela soțul!”, sosi răspunsul. ”Atunci ești demnă de toată lauda!” Dar cum timpul trecea, iar orașul nu trebuia să afle că Diego a murit acolo, pentru că lumea avea să-l acuze pe soț că l-a ucis, au cărat trupul în casa tatălui tânărului. L-au găsit rece, l-au dus la biserică. Dar Isabel avea gânduri. Nu putea respira. Așa că merse la Sfântul Petru, la basilică. Femeile în negru se ridicară la vederea sa. N-o interesa, însă, nimic. Se duse direct către mort, îi dete la o parte vălul de pe față și-l sărută cu patos. Muri pe loc! Imediat sosi și soțul. Povesti totul, cu lux de amănunte. Atunci, comunitatea decise ca ei să fie înmormântați dimpreună.
Anii treceau, iar faima ”Iubiților din Teruel” devenea tot mai mare. Așa că la 1560, preoții au fost de acord cu exhumarea și cu mutarea lor în două morminte mai impozante, alăturate, chiar în Biserica Sfântul Petru. Aici, Don Juan de Avalos y Taborda, unul dintre cei mai mari sculptori iberici, a dăltuit două sicrie superbe. Iar Isabel și Diego întind, și azi, mâinile, ținându-se de ele, spre a fi împreună.
La mulți ani, domnule Brătescu! Echipa de început a Antenei 1, amintiri din prima zi de emisie: „Domnul Voiculescu a avu... Cum putem steriliza masca de protecție? Ce se întâmplă dacă o pui în cuptorul cu microunde? Temperatura la care „moare” ...
