„Mamă, eu o să mor?” Povestea emoționantă a unei copile ce și-a scris destinul cu ambiție! „Am renunțat la tot, doar ca să mă nasc a doua oară”!

Urmărește A1 pe Discover

Aceasta este povestea unei învingătoare. O fetiță de nouă ani a aflat într-o zi că are cancer. Acum, vindecată fiind, privește în urmă și își deschide inima. Aceasta este cea mai tare lecție de viață. Atunci când îți e greu, gândește-te că mereu există speranță.

„Acum aproape 7 ani, călcam în acest spital pentru prima dată, cu o stare de neliniște, negândiindu-mă nici măcar o secundă la ceea ce mă așteaptă, respectiv o perioadă lungă și extrem de dură de spitalizare. Un copil de 9 ani, care nu conștientiza în mare parte ce i se întâmpla, care nu conștientiza că va trebui să ia totul de la 0, să renunțe la tot ce a fost, orice activitate, și să se nască a doua oară.

Cum a început totul

În jurul meu toți erau speriați, triști, agitați, simțeam fiecare gând, fiecare emoție a părinților mei, cât și a fratelui meu, care tot un copil fiind, suferea înzecit. La 19 ani, când toți cei de vârsta lui ieșeau prin cluburi, la petreceri, el venea zilnic să petreacă timp cu mine, și datorită lui, nu a fost zi în care să nu zâmbesc, și să îmi doresc să se termine mai repede tot ceea ce mă ținea legată de acest spital.

Uram locul și mediul asta, dar totodată îi eram recunoscătoare că mă ține în viață. Primele luni au fost cele mai grele, eram atât de slăbită încât nu puteam să fac nimic singură, mereu trebuia să fie cineva lângă mine.

Sacrificii și durere

Nu concepeam ideea că nu mai am puterea și energia pe care o aveam zi de zi, la școală, la cursurile de pian, la antrenamentele și concursurile de dans, și mă ambiționam din ce în ce mai mult, chiar dacă de cele mai multe ori cădeam în momentul în care pășeam fără un sprijin.

Mama se trezea în fiecare noapte, să îmi verifice perfuziile, să se roage, și să caute prin diferite surse informații despre leucemia limfoblastică acută. Plângea singură într-un colț al camerei, uneori mă trezeam și o auzeam, dar eram atât de neputincioasă încât tăceam și cu ochii închiși o ascultam în tăcere.

Ultimul lucru de care nu vreau să îmi amintesc, este durerea ei de atunci. Într-o seară, eram atât de disperată de starea în care eram încât nu am ezitat să o întreb pe mama, "mamă, eu o să mor?", moment în care tot ceea ce însemna inima de mamă, a fost atacat.

Probabil că și dacă aveam să mor, oricum nu mi-ar fi spus cineva, pentru a nu înceta să trăiască copilul din mine. A fost un moment de dezorientare, dar în interiorul meu știam că drumul meu nu trebuie sa se oprească aici, și că trebuie să lupt, și așa am făcut, timp de un an am dus o luptă, dar nu cu boala, ci cu mine.

Mama, tata si fratele meu au avut cel mai mare aport in tot ceea ce sunt eu astazi, si pentru asta le multumesc, ii respect, si ii voi iubi cu tot sufletul meu in fiecare secunda. Acum fix 6 ani, pe 2 Iunie, ma externam pentru prima data cu speranta ca nu voi fi nevoită sa ma mai intorc vreodata acolo decat cu scopul de a aduce alte zâmbete, si asta incerc sa fac, sa ofer fericire la fiecare pas pe care il fac, pentru ca nimeni nu va intelege vreodata mai bine, un copil cu cancer, decat un alt copil care trece sau a trecut prin aceleași consecințe ale aceleași boli.

Am invatat ca nu este o rusine sa ai nevoie de ajutor. Am invatat sa iubesc mai mult tot ceea ce ma înconjoara, am invatat sa ma bucur chiar si pentru greșeli, pentru ca multi nu au ocazia sa le faca, am invatat sa trăiesc.

La o zi dupa externare, pe 3 Iunie, am dansat pentru prima data dupa o perioada atat de lunga, cu aceeași energie, același zâmbet, aceeași pasiune, la ziua fratelui meu, a fost cel mai magic sentiment pe care nici in ziua de azi nu l-am uitat, si pe care inca il trăiesc de fiecare data cand urc pe scena.

Azi, sunt aici, în același spital, la un control dupa 6 ani de la învingere. Nu regret nicio secundă că mi s-a intamplat mie, pentru că poate nu oricine ar fi avut același sprijin și putere să treacă peste, ma bucur că fac parte din eroii care mă înconjoară zilnic.

‪#‎FuckCancer‬”

Aceasta este scrisoarea Adinei Bălășoiu. O tânără ce pare ca oricare alta, dar dă tuturor o lecție de viață cu adevărat unică.