Toți părinții spun că își iubesc copiii la fel, dar cercetările spun altceva: mulți dintre noi avem, conștient sau nu, un copil cu care rezonăm mai ușor. Ce înseamnă asta pentru ceilalți frați? Și cum putem evita ca această apropiere să se transforme într-un dezechilibru emoțional?
„N-am un favorit” e replica pe care o spun majoritatea părinților când vine vorba de relația cu copiii lor. Dar un studiu recent realizat în SUA arată că, în realitate, foarte mulți părinți se simt mai apropiați de unul dintre copii. Nu e vorba neapărat de dragoste în plus, ci de chimie, temperament, dinamica de zi cu zi. Totuși, această preferință, conștientă sau nu, poate lăsa urme asupra celorlalți frați. Iată ce spun specialiștii și cum îți poți regla comportamentul astfel încât toți copiii să se simtă iubiți și apreciați.
Cine sunt copiii „favoriți”?
Potrivit studiului realizat de cercetătorii Alexander Jensen și McKell Jorgensen-Wells, fetele și copiii mai mari din familie tind să fie favorizați. De ce? Poate pentru că părinții consideră, în medie, că fetele sunt mai ușor de crescut sau pentru că primii născuți primesc mai multă atenție încă de la început.
Pe lângă sex și ordinea nașterii, alți factori care influențează favoritismul sunt personalitatea și temperamentul. Copiii care sunt mai conștiincioși, mai calmi, mai empatici sau „mai ușor de gestionat” sunt adesea tratați cu mai multă blândețe.
Analiza a inclus peste 30 de studii anterioare, însumând peste 19.000 de participanți. Rezultatele sunt clare: majoritatea părinților se simt mai conectați cu unul dintre copiii lor. Asta nu înseamnă că își iubesc mai puțin ceilalți copii, dar legătura emoțională este diferită. Iar acest lucru poate influența modul în care se comportă cu fiecare dintre ei.
De ce apare favoritismul?
Specialiștii spun că favoritismul parental nu este neapărat un semn de nedreptate, ci poate avea cauze multiple și complexe:
- personalități complementare. Spre exemplu,un copil poate fi mai calm sau mai empatic, ceea ce face comunicarea mai ușoară;
- ordinea nașterii. Copilul mai mare poate fi văzut ca un „aliat”, în timp ce cel mic este perceput drept „bebelușul familiei”;
- contextul de viață. Un părinte poate petrece mai mult timp cu un copil din cauza bolii, școlii sau nevoilor speciale;
- proiecții emoționale. Un copil care seamănă cu părintele, ca temperament sau interese, poate fi perceput ca favorit.
Cum resimt copiii favoritismul?
Copiii, chiar și la vârste mici, simt diferențele de atenție, ton, afecțiune sau exigență. Iar atunci când favoritismul este constant, apar efecte clare:
- copilul „favorit” poate dezvolta presiune excesivă de a nu dezamăgi;
- frații care nu sunt favorizați se pot simți neimportanți, nesiguri sau resentimentari;
- pot apărea conflicte între frați, gelozie sau competiție intensă;
- in unele cazuri, copiii „nevăzuți” își dezvoltă probleme de comportament sau anxietate.
Un aspect important este că percepția favoritismului poate fi mai dăunătoare decât realitatea. Chiar dacă părintele încearcă să echilibreze lucrurile, dacă un copil simte că nu e „cel preferat”, impactul emoțional e deja prezent
Ce spun psihologii: nu e vorba de „egalitate”, ci de echitate
Specialiștii în parenting explică faptul că nu trebuie să tratăm toți copiii exact la fel, ci să le oferim ceea ce au nevoie, în funcție de personalitatea și contextul lor. Asta înseamnă:
- să asculți fiecare copil în mod autentic;
- să fii atentă la reacțiile și nevoile fiecăruia;
- să eviți comparațiile de tipul „fratele tău e mai cuminte” sau „tu de ce nu ești ca sora ta?”;
- să petreci timp individual cu fiecare copil, chiar dacă în moduri diferite.
Psihologul american Susan Newman spune: „Toți copiii merită iubire necondiționată și validare. Nu trebuie să le dai aceleași lucruri, ci să le dai ceea ce îi ajută să crească sănătoși emoțional.”
CITEȘTE ȘI: 10 fraze dăunătoare pe care părinții nu ar trebui să le spună copiilor lor
Cum poți gestiona favoritismul, dacă îl observi la tine?
E firesc ca un părinte să simtă o conexiune mai ușoară cu un copil decât cu altul. Important este să conștientizezi asta și să acționezi cu echilibru, fără să lași sentimentele să devină comportamente diferențiate evidente.
Iată câteva recomandări:
- gândește sincer la relațiile cu fiecare copil. Ce funcționează? Ce ar putea fi îmbunătățit?
- fă-ți timp pentru a petrece 1-la-1 cu fiecare copil. Chiar și 15-20 de minute pe zi, fără întreruperi, pot face o diferență enormă.
- fii atentă la limbaj. Evită etichetele și comparațiile, care pot lăsa urme adânci.
- încurajează cooperarea, nu competiția. Încurajează activitățile în echipă, aprecierea calităților fiecărui copil și susține comunicarea între frați.
- cere ajutor, dacă este nevoie. Uneori, discuțiile cu un psiholog pot ajuta părintele să înțeleagă mai bine propriile emoții și tipare relaționale.
Ce pot face copiii care se simt „mai puțin iubiți”?
Dacă ești mamă și observi că unul dintre copii spune des „Pe el îl iubești mai mult” sau „Mereu îl aperi pe fratele meu”, nu ignora aceste replici. Ele ascund emoții reale. Încearcă să răspunzi cu empatie:
„Îmi pare rău că te simți așa. Pentru mine e important să știi că te iubesc la fel de mult. Hai să vorbim despre ce simți.”
Validarea emoțiilor este primul pas spre reconectare. Nu încerca să „corectezi” imediat percepția copilului, ci ascultă și creează spațiu pentru încredere.
