Un firicel de apă izvorât din Munţii Făgăraş ascunde o istorie bogată şi foarte controversată, fiind râul care mângâie Bucureştiul pe o distanţă de 22 de kilometri. Cum arăta Dâmboviţa în urmă cu zeci de ani? Ce voia să facă Nicolae Ceauşescu pe malul său? Iată povestea…
De-a lungul vremii, Dâmboviţa şi-a lăsat amprenta asupra culturii româneşti în nenumărate feluri, dar şi asupra vieţii de zi cu zi a bucureştenilor.
În secolul al VII-lea, râul era descris ca o apă „dulce şi curată“ chiar de Anton Maria del Chiaro (secretar al lui Constantin Brâncoveanu), iar slavii numeau Dâmboviţa „foaia de stejar“ datorită faptului că venea încărcată cu frunze galbene şi ruginii în lunile de toamnă. “Pe lângă faptul că beau apă din Dâmboviţa, bucureştenii ieşeau la plajă pe malurile râului şi se mai răcoreau puţin în apa Capitalei. Şi asta nu se întâmpla pentru bronz, ci pentru socializarea cu vecinii despre probleme importante din politică sau, în cazul doamnelor, pentru a degusta şerbeturile la umbra sălciilor.”
Bucureştiul în anul 1837
Cu trecerea timpului, populaţia oraşului a crescut, iar apele râului care odată erau „dulci şi curate“ au devenit din ce în ce mai poluate. În plus, de fiecare dată când ploua mai tare, gospodăriile oamenilor aproape că erau luate pe sus, iar statul era forţat să le plătească despăgubiri. De aceea a fost dată o lege potrivit căreia nimeni nu mai avea voie să-şi construiască o casă sau o anexă pe malurile Dâmboviţei.
Dâmboviţa în 1855
La un moment dat, mai exact în 1934, Dâmboviţa a fost acoperită parţial cu plăci de beton pentru a fi mascată. Peste 50 de ani, însă, pe vremea regimului comunist, planşeul avea să fie scos, albia reamenajată şi construit Lacul Morii şi metroul. Circula atunci faimoasa glumă: “Unde se varsă Dunărea? În Marea Neagră! Şi unde se varsă Dâmboviţa? În metrou!”
Staţia de metrou Piaţa Romană, locul pe care Elena şi Nicolae Ceauşescu l-au vrut "şters" complet! Ce poveste se ascunde în spate
În anii '80, la ordinul lui Nicolae Ceauşescu, a fost elaborat un plan prin care se dorea realizarea unui canal de legătură al Capitalei cu Dunărea, Bucureştiul devenind astfel port. Planul specifica faptul că Dâmboviţa ar fi trebuit să fie canalizată în cea mai mare parte a cursului său inferior pentru ca, ulterior, să fie conectată cu râul Argeş, de unde canalul şi-ar fi continuat drumul spre Dunăre. Proiectul a fost început şi executat în proporţie de 70%, dar după Revoluţia din '89, din lipsa de interes a statului şi din lipsă de fonduri, proiectul a fost abandonat, lăsând în urmă şantiere în paragină şi albii de râuri excavate.
Brigadieri pe șantierul canalului Dunăre-București în 1985
În prezent, lucrările la Canalul Dunăre-Bucureşti sunt oprite pe o durată de timp neprecizată, astfel că reînceperea construcţiilor rămân doar speculaţii sau subiect de propagandă electorală. Anumite voci de la conducerea statului spun că un port în Bucureşti ar fi inutil. În plus, susţin că investiţia efectuată nu s-ar amortiza decât în 30-40 de ani, având în vedere un trafic moderat de nave de dimensiuni medii care ar străbate canalul până în Bucureşti.
DOMNITORUL CARE S-A ÎNECAT ÎN DÂMBOVIŢA
Sfârşitul domniei lui Vlad al VI-lea Înecatul (domn al Ţării Româneşti între iunie 1530 - septembrie 1532) se leagă de un moment stupid. De aici i se trage şi porecla...
Conform unor surse contemporane cu evenimentul, în vara anului 1532 „s-a îmbătat odată, înecându-se împreună cu calul său într-o apă (Dâmboviţa)."
